Dincolo de...

Putem numara stelele de pe cer din nebunie ori din plictiseala.Uneori,din ambele motive. Insa de cele mai multe ori,uitam sa ne numaram si pe noi. 
Privim Universul cu o ciudata incredere,de parca nu am concepe ca mai exista si alte lumi si alte realitati si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc,traiesc...astfel ca,realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: ~ ceea ce nu vedem,ne vede.~ceea ce nu simtim,ne simte.~ceea ce nu ne lipseste,ne apartine.
Treptat,insa,lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem,incepem sa le simtim lipsa. 
Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de naterie si spirit cu o infinitate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va fi armonie. 
Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari.
Tind sa cred ca omul a fost creat pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictiseala de armonie.

Durerea. - altor oameni.

 

Pana la urma,scria Nietzsche, "te traiesti pe tine insuti." 
Nietzsche are dreptate.Cand suferim cu cei ce sufra,plangem cu cei ce plang si induram cu cei chinuiti,nu simtim decat propria noastra suferinta,propria noastra durere-niciodata pe a altuia.
Durerea altora ajunge la noi filtrata intotdeauna prin a noastra si niciodata altfel;a noastra este,asadar,singura pe care o cunoastem vreodata.
"Ce faceai" ,scria Annie Dillard, "pe 30 aprilie 1991,cand un sir de valuri a inecat 138.000 de oameni?Daca nu existai ,ce ai facut cand ai auzit aceasta veste sfasietoare? Cine ti-a spus ? Care au fost,in ordine,senzatiile care te-au incercat ? Cui i-ai spus ? Ai plans? Ti-a parut rau ? Suferinta ta a durat zile sau saptamani?"Sau...tu nici nu stiai macar asta?
Oricat de mult ai fi plans,oricat de sonora ar fi fost suferinta ta,era totusi doar plansul tau,doar suferinta ta,tot asa cum fiecare din cei 138.000 de inecati a simtit numai cum plamanii sai -ai nimanui altcuiva-sunt napaditi de apa rece,inabusitoare. Fie o mama ii strange la piept copilul febril,fie un sot isi aduna in brate sotia, niciunul nu-si poate altoi nervii intr-ai altuia pentru a simti un spasm din nenorocirea lor,un junghi din durerea lor,sau un tremur din jalea lor.Oricat de sonora sau mistuitoare,durerea ramane mai personala decat insusi gandul.Gandul poate fi impartasit intotdeauna,durerea,niciodata. Spre deosebire de ficat,de inima sau de sange,suferinta este netransfuzabila si netransplantabila.
Aceasta privatizare a durerii,aceasta personalizare a chinului este buna-caci inseamna ca nimeni nu a suferit vreodata mai mult decat poate unul singur.
Durerea ramane finita,mereu ingradita de ce este la fel de minuscul si efemer ca omul.Nu conastem mai multa suferinta decat ne permite metabolismul personal,nu simtim mai multa durere decat pot purta celulele noastre delirante. Cat e de bine ca durerea si suferinta raman ingradite si limitate de hotarul inerent al individualitatii.Este de indeajuns de greu sa-ti porti proapria durere: inchipuiti-va cum ar fi sa o porti si pe a altora? Dar oare ar face-o cineva ? Ar purta pe langa durerea lor si durerea altora ? Nu. Doar cineva a facut-o si nimeni nu o sa o mai faca vreodata...-dar mintea noastra nu este suficient de rafinata sa inteleaga aceasta actiune.

Stronger.

Thumbs up if you just listen this song to make you feel good for having a break up. ^_^


http://www.youtube.com/watch?v=Xn676-fLq7I

De la inceput.

-Meditatiile din acest blog s-au nascut in perioade deosebit de tulburi din viata mea,un fel de rascruce a vietii,prag al unor decizii.
Fiecare din noi traversam zone gri,spatii ale singuratatii,bantuite de spaimele consecintelor deciziilor ce le vom lua.
Nelinistea nascuta in zona neutra dintre plictiseala trecutului si frica viitorului,devine posmagul uscat al diminetilor.Aici,in acest teritoriu al nimanui se plamadeste o noua viziune a existentei,proces dureros prin renuntarea la ceea ce esti,si prin saltul in necunoscutul care te asteapta- 
~ Zilele se rostogoleau peste mine si viata mea parea curpinsa de iuresul unui plonjon pe un topogan alunecos.Fiecare zi avea meandrele ei in curbe sinusoidale,urcand pe piscurile sperantelor,ca sa se naruiasca,apoi,in abisul disperarilor.
Parca traiam din nou durerile marilor dezradacinari de altadata,dar lipsite acum de incantarea explorarii noului necunoscut. Merinde pentru suflet mi-au fost cuvintele scumpe primite din partea unor oameni in a caror inima locuiesc. ~
Asa s-au nascut aceste scurte meditatii,care poarta in ele nu doar hrana mea sufleteasca ,dar au si o parte din atmosfera acelor framantari launtrice.